Da, visuri.. acele holograme a fiecarui insine viitor in
parte- la acelea ma refer; fiecare sine proiectat intr-o circumstanta ideala si
idealista intr-un viitor individualizat de contextul sau. Nu avem “visuri”
negative. Pesimistii nu viseaza cu ochii deschisi.
E realmente chiar atat de usor sa visezi? Poate acel om
real si rational sa viseze lucruri la intamplare? Poate visa la acele lucruri
in a caror viabilitate nu are nici macar putina credinta? Ii detest pe aceia
care pot, care se trezesc in fiecare dimineata visand la himere care nu li se vor
materializa nicicand. Ii urasc cu atat mai mult cu cat nu se simt dezamagiti pe
masura atunci cand realizeaza faptul.
Din ce sa ne mai nastem visele? Ce lucru poate sa ne para
atat de peren incat sa-i ingaduim, cu pretul linistii noastre, sa ne zamisleasca
un ideal? Si atat de putine lucruri perene exista..
Cum poate fi usor sa-ti faci visuri de cariera? Cand e
asa de greu, pe langa a crede in propriul sine, in rabdarea si perseverenta
personala din timpul scolii, sa crezi in conjuctura aia extraordinara in urma
careia se presupune ca vei fi un specialist. Cum sa mai crezi in dreptate cand
in jurul tau oameni se lovesc unii pe altii cu coruptie, prostie si mizerie spirituala
in fiecare zi?
Cum poate fi usor sa visezi ca vei avea prietenii pentru
toata viata? Cand tu insuti mai intalnesti din cand in cand oameni la care
le-ai incredintat candva nevoile acelui sine trecut. Unii doar s-au pierdut prin
timp, altii au incetat sa-ti mai fie loiali, cu unii pur si simplu nu te mai
potriveai; acelasi tu. Ce sens le ramane
acelora care-ti sunt alaturi chiar acum? Sa traiasca alaturi de tine un moment
care nici tu nu ai habar daca te multumeste sau nu?
Cum poate fi usor sa ai visuri legate de familie? Cand
singurul lucru care mai guverneaza legaturile de familie nu e dragostea, ci un
set de legi renoite tot mereu si adaptate conflictelor de ordin familial ce
survin in timp. Cand rar traditionalismul familiei mai e purtat drept valoare
morala.
Cum poate fi usor sa visezi iubire? Cand majoritatea
relatiilor din jurul tau se arata ineficiente, si nu numai ca devin o majoritate
si mai mare, dar iti expun cazuri cu totul si cu totul triste, infinit de
triste. Cand realizezi ca fericirea in iubire nu e doar sentimentul in fapt,
dar mai ales suma circumstantelor in care ii permiti sa actioneze, circumstante
care de multe ori iti sunt straine si asupra carora nu ai nici un control;
bani, timp, distanta, reciprocitate si asa mai departe.
Ce ramane? O existenta in care cel putin o data intr-o zi
sa te gandesti cu putina imbarbatare la acele esecuri in care totusi crezi mai
mult? O existenta in care incerci sa te impaci cu gandul ca intr-un candva pe
care-l tot amani, va trebui sa te resemnezi si oftand, sa dai mana cu
prostratia?
Kant spunea despre ideal : “Un ideal nu este altceva decat conceptia unei perfectiuni care nu s-a
intalnit inca in experienta.”