Sfarsituri timpurii. Inceputuri tarzii.

        Viitorul, prin incertitudinea pe care o poarta, e mereu infricosator. Putini au garantia viitorului foarte apropiat; ce sa mai vorbim de viitorul cel indepartat, abstractizat cu totul de prezent .. Misterul e cel care ne cutremura imaginatia.

           

        Trecutul..? E timpul familiar, timpul care nu mai poate patrunde si frapa. Si uneori, din nesiguranta si teama pentru cele viitoare, tindem sa ne dorim sa dam fuguta la acel timp trecut doar pentru a ne cuibari la adapostul celor traite candva. Pentru ca ne e frica. Dar cum se dovedeste de fiecare data, e doar o greseala. 

Pentru ca cea mai importanta variabila a acelui inspaimantator viitor suntem noi insine.

         E momentul ideal sa ne propunem sa ne lasam guvernati doar de prezentul in care credem inca. E timpul sa ne descotorosim de traditiile desuete, cele care nu ne mai descriu, cele care si-au pierdut-datorita timpului- insemnatatea, pentru a face loc altora, noi, care sa se potriveasca viitorului sau care sa fie destul de maleabile incat sa convina viitorului. 

Timpul sa ne mai asumam inca un an, cu reusite si gafe, sa cerem, fiecare, providentei sale, intelepciune in alegerile viitoare si sa speram ca vom ajunge totusi aproape de cele la care tintim.

Happy new year, fellows!

Visuri

Da, visuri.. acele holograme a fiecarui insine viitor in parte- la acelea ma refer; fiecare sine proiectat intr-o circumstanta ideala si idealista intr-un viitor individualizat de contextul sau. Nu avem “visuri” negative. Pesimistii nu viseaza cu ochii deschisi.

E realmente chiar atat de usor sa visezi? Poate acel om real si rational sa viseze lucruri la intamplare? Poate visa la acele lucruri in a caror viabilitate nu are nici macar putina credinta? Ii detest pe aceia care pot, care se trezesc in fiecare dimineata visand la himere care nu li se vor materializa nicicand. Ii urasc cu atat mai mult cu cat nu se simt dezamagiti pe masura atunci cand realizeaza faptul.

Din ce sa ne mai nastem visele? Ce lucru poate sa ne para atat de peren incat sa-i ingaduim, cu pretul linistii noastre, sa ne zamisleasca un ideal? Si atat de putine lucruri perene exista..

Cum poate fi usor sa-ti faci visuri de cariera? Cand e asa de greu, pe langa a crede in propriul sine, in rabdarea si perseverenta personala din timpul scolii, sa crezi in conjuctura aia extraordinara in urma careia se presupune ca vei fi un specialist. Cum sa mai crezi in dreptate cand in jurul tau oameni se lovesc unii pe altii cu coruptie, prostie si mizerie spirituala in fiecare zi?

Cum poate fi usor sa visezi ca vei avea prietenii pentru toata viata? Cand tu insuti mai intalnesti din cand in cand oameni la care le-ai incredintat candva nevoile acelui sine trecut. Unii doar s-au pierdut prin timp, altii au incetat sa-ti mai fie loiali, cu unii pur si simplu nu te mai potriveai; acelasi tu.  Ce sens le ramane acelora care-ti sunt alaturi chiar acum? Sa traiasca alaturi de tine un moment care nici tu nu ai habar daca te multumeste sau nu?

Cum poate fi usor sa ai visuri legate de familie? Cand singurul lucru care mai guverneaza legaturile de familie nu e dragostea, ci un set de legi renoite tot mereu si adaptate conflictelor de ordin familial ce survin in timp. Cand rar traditionalismul familiei mai e purtat drept valoare morala.

Cum poate fi usor sa visezi iubire? Cand majoritatea relatiilor din jurul tau se arata ineficiente, si nu numai ca devin o majoritate si mai mare, dar iti expun cazuri cu totul si cu totul triste, infinit de triste. Cand realizezi ca fericirea in iubire nu e doar sentimentul in fapt, dar mai ales suma circumstantelor in care ii permiti sa actioneze, circumstante care de multe ori iti sunt straine si asupra carora nu ai nici un control; bani, timp, distanta, reciprocitate si asa mai departe.

Ce ramane? O existenta in care cel putin o data intr-o zi sa te gandesti cu putina imbarbatare la acele esecuri in care totusi crezi mai mult? O existenta in care incerci sa te impaci cu gandul ca intr-un candva pe care-l tot amani, va trebui sa te resemnezi si oftand, sa dai mana cu prostratia?

Kant spunea despre ideal : “Un ideal nu este altceva decat conceptia unei perfectiuni care nu s-a intalnit inca in experienta.”

Pedofilia

Toti ne angajam in subiectul de fata, poate foarte des in cotidianul nostru. Aruncam substantivul pedofil in vocativ foarte des. Dar oare chiar in intelesul notiunii nu avem nici un feeling? Okay .. homosexualitate, swing, relatii deschise, footfetish, gerontofilie .. tabuuri ale societatii, subiecte de pamflet pentru altii, scenarii amuzante, divertisment. Dar bancurile cu pedofili chiar trezesc rasul?

Imaginea unui semi-centenar burtos, cu mustata si chelie, transpirat si livid de placere, masturbandu-se la fereastra unui apartament mizerabil  in timp ce priveste cele doua fetite de 10 si 11 ani, in pauza de la scoala, sarind coarda poate avea vreun pic de haz? Ma adresez celor de parere ca nu.

Daca dex-ul nostru este prea subiectiv numind pedofilia atractia erotica morbida pentru copii, ICD (Internation Classification of Diseases) o numesc "tulburare a personalitatii si comportamentului adult" si DSM(Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders) o  asociaza cu parafilia.

Gasim pe internet o sumedenie de teorii, studii si speculatii, desigur. Dar in ce masura si in care dintre cazuri ati fi dispusi sa nu condamnati pedofilia? Unii neurologi si nu doar au constatat si particularitati in activitatea neurologica a pedofililor (precum un IQ mai scazut, mai putina materie alba, activitate redusa a hipotalamusului in timpul unor probe specifice care ii diferentiaza de cei care nu au astfel de orientari sexuale,nivelul de testosteron scazut, left-handed etc.). Psihologii afirma, ca si in cazul parafiliei ca un factor determinant il pot constitui traumele de natura sexuala in copilarie. Si argument in cazul asta il aduc procentele urmatoare in ceea ce ii priveste pe abuzatori, pretinse victime la randul lor: 50% dintre agresorii baietilor, 40% dintre agresorii fetelor si 25% dintre cei care au comis incest - sustin ca au primit aceiasi tratatie. Ori, parerea mea e ca desi drumul inspre abaterea de la comportamentul deviant e anevoios, nu e imposibil. Putem blama copilul pentru o atitudine provocatoare?

Atat sadismul sexual in ceea ce priveste copii, cat si pretinsa atitudine scarboasa de protectie si dragoste( Sindromul Stockholm) - capete ale acestui spectru al groazei sunt de condamnat.
Nu stiu daca ideal in pedepsirea celor care ajung sa abuzeze de acesti copii ar fi reeducarea de la Pitesti, lagarele de exterminare naziste sau human centipede, daca guvernele ar trebui sa se gandeasca in mod special la acesti nenorociti, daca unicef ar trebui sa raspandeasca mai mult aceste campanii sau islamistii sa se dezica de Mahomed cu una din sotiile lui de 9 ani, dar e infiorator.

Va las si videoclipul asta. Am fost si sunt ravasita de fiecare data cand il vad si ranjesc cu satisfactie vazand ce pateste nemernicul.

Back in business

Dragii mei cititori, cei care va plimbati acum prin lume, in voia si viata voastra, nestingheriti si care nu ati mai citit vreun rand de-al meu, sper sa-mi deschid apetitul pentru adresare si ostentatie acum ca ma asteapta many lonely nights, asemenea zilelor in casa si in fata monitorului. Cineva mi-a amintit astazi de blogul asta si n-am putut sa nu-mi amintesc ardoarea investita in cateva amarate de randuri, uneori fara rost pe blogul asta.

Punandu-mi intrebarea de ce scriu oamenii pe bloguri, de ce aleg sa trateze niste subiecte, de multe ori aleatoriu si concep o pagina sau doua de word de unii singuri, am constatat ca, cel putin in cazul meu, e feelingul de a-ti expune simpla si sincera parere, personalizata, cu privire la ceva. Vreau eu sa vada neaparat cineva asta? Am nevoie de un spatiu rudimentar, care mai e si public unde sa scriu? Chiar atat de stringenta e parerea mea pentru lume?

Nu. In primul rand vorbesc despre nimicuri, despre tot ce s-a mai auzit vreodata. As putea sa tin un jurnal si, cu pixulet auriu, pe foi roz de hartie sa-i scriu imaginarului cititor toata ziua. Le-as putea pune in cutiute, as putea aduna zeci de cutiute. As putea sa nu-l fac public - sa nu spun nimanui despre el si nici dracul nu l-ar gasi intamplator pe google pentru ca am niste etichete groaznice. Dar ceea ce e interesant e ca scriem si gandim diferit in fata unui auditoriu. Asta e feelingul meu in privinta blogului. Ma gandesc la o sumedenie de gusturi ale oamenilor ce pot citi. Imi testez capacitatea de a fi obiectiva in scris. Test me! Nu ma astept ca subiectivitatea sa dea notitelor cu si pentru toata lumea o culoare ca aia pe care nu o cunosc dar stiu ca exista dar oare chiar nu ne lasam amprentele uneori pana si in articolul pe care-l dam substantivelor sau in virgula intentionata spre o anumita intonatie?

Maine, intre orele - putine - importante pentru ceea ce ne trebuie noua, elevilor de clasa a douasprezecea pentru bacalaureat o sa gasesc o idee demna de dezbatut de una singura!