Back in business

Dragii mei cititori, cei care va plimbati acum prin lume, in voia si viata voastra, nestingheriti si care nu ati mai citit vreun rand de-al meu, sper sa-mi deschid apetitul pentru adresare si ostentatie acum ca ma asteapta many lonely nights, asemenea zilelor in casa si in fata monitorului. Cineva mi-a amintit astazi de blogul asta si n-am putut sa nu-mi amintesc ardoarea investita in cateva amarate de randuri, uneori fara rost pe blogul asta.

Punandu-mi intrebarea de ce scriu oamenii pe bloguri, de ce aleg sa trateze niste subiecte, de multe ori aleatoriu si concep o pagina sau doua de word de unii singuri, am constatat ca, cel putin in cazul meu, e feelingul de a-ti expune simpla si sincera parere, personalizata, cu privire la ceva. Vreau eu sa vada neaparat cineva asta? Am nevoie de un spatiu rudimentar, care mai e si public unde sa scriu? Chiar atat de stringenta e parerea mea pentru lume?

Nu. In primul rand vorbesc despre nimicuri, despre tot ce s-a mai auzit vreodata. As putea sa tin un jurnal si, cu pixulet auriu, pe foi roz de hartie sa-i scriu imaginarului cititor toata ziua. Le-as putea pune in cutiute, as putea aduna zeci de cutiute. As putea sa nu-l fac public - sa nu spun nimanui despre el si nici dracul nu l-ar gasi intamplator pe google pentru ca am niste etichete groaznice. Dar ceea ce e interesant e ca scriem si gandim diferit in fata unui auditoriu. Asta e feelingul meu in privinta blogului. Ma gandesc la o sumedenie de gusturi ale oamenilor ce pot citi. Imi testez capacitatea de a fi obiectiva in scris. Test me! Nu ma astept ca subiectivitatea sa dea notitelor cu si pentru toata lumea o culoare ca aia pe care nu o cunosc dar stiu ca exista dar oare chiar nu ne lasam amprentele uneori pana si in articolul pe care-l dam substantivelor sau in virgula intentionata spre o anumita intonatie?

Maine, intre orele - putine - importante pentru ceea ce ne trebuie noua, elevilor de clasa a douasprezecea pentru bacalaureat o sa gasesc o idee demna de dezbatut de una singura!