Facand abstractie de faptul ca nici macar explicatia din DEX nu ma convinge asupra cuvantului "parinte",imi mentin parerea ca fiecare dintre noi percepe in felul lui acest cuvant,facandu-l sa adopte o multitudine de sensuri si aici mentionez caracter emotional caci nu vreau sa ma leg de sensul propriu. Fiecare dintre noi avem o parere diferita despre ce inseamna a fi parinte,care este indatorirea morala a acestuia fata de noi,copiii si fata de societate,odata detinand acest "titlu".
In mod normal,sunt primii cu care intram in contact,sunt prima noastra "lume" si raman centrul acestei lumi pana mult mai tarziu,cand tot noi,copiii de ieri,intemeiem alte familii. Suntem obisnuiti sa-i respectam,sa-i iubim cel mai mult,caci nu stiu daca este vreun copil pe care sa-l intrebi "pe cine iubesti cel mai mult pe lume?" si sa nu-ti raspunda "mami/tati" sau "mami si tati".Probabil,copiii fiind e greu sa intelegem dragostea acestora fata de noi si mai ales grija ce le apasa pe umeri cand vine vorba de siguranta si educatia noastra. Cand ating subiectul asta,vreau sa nu cred in existenta karmei,caci altfel va fi vai si amar de linistea mea de parinte date fiind evenimentele cu care mi-am frapat parintii.
Ceea ce imi atrage atentia asupra subiectului e perioada in care,brusc,parintii inceteaza sa mai fie cea mai importanta parte din viata. Odata cu startul pe propriile picioare,dupa propria vointa,parintii inceteaza sa mai ocupe postul de indrumator,initiator,persoana in mana careia statea odinioara acordul pentru tot ce iti venea sa faci. Si subiectul imi pare deja dezolant cand ma gandesc cum se perpetueaza in acelasi fel forma asta de viata parinte-copil-copil-parinte. O treime din viata,de regula,ne-o petrecem inca pe sub aripile ocrotitoare ale parintilor,urmand ca mai apoi,la randul nostru sa ocrotim o treime dintr-o alta viata. Ceea ce inseamna ca in scop familial ne cheltuim doua treimi din viata,ramanand una pentru noi insine.
zid de singuratate
Acum 10 ani
4 comentarii:
Parintele este unul din lucrurile pe care nu poti sa le alegi pe lumea asta. Un parinte trebuie sa fie sprijin atunci cand ai cazut, mana ce ti-e-ntinsa atunci cand te ridici, sa fie soapta care-ti da speranta, lumina care-ti deschide ochii, umarul pe care poti sa plangi, si nu in ultimul rand motivul pentru care esti fericit.
Da,asta fiind universul tau micut dintr-o anumita perioada a vietii. Pe masura ce se largeste,acesti parinti trec in planul secund al tabloului ramanand precum raman marile personalitati dupa ce mor:idoli.
E o chestiune fireasca de indepartare afectiva.
Nu as folosi termenul indepartare afectiva, iar daca apare asa ceva atunci este ori din cauza parintelui, ori din cauza copilului, indepartarea afectiva n-ar trebui sa apara. Intr-adevar ne indepartam de parinti atunci cand intemeiem o familie pentru ca ni se schimba prioritatile, este normal, dar afectiv trebuie sa ramanem la fel. Iar universul acela micut este un lucru primordial pentru a reusi in viata, tot universul acela micut va include si largirea pe care ai mentionat-o mai sus! Pentru mine largire insemnand doar familia! Prietenii, anturajul sau mai stiu eu cine sau ce, n-au ce cauta in universul tau, sunt niste lucruri din afara acestuia. Fiecare om are nevoie de universul sau, unde poate sa se intoarca mereu.
prioritatile tale vor prima in asa masura incat,vrand nevrand,de la o anumita etapa vei avea acel sentiment ca totusi,parintii si-au pierdut din importanta de altdata. DA,ii vom iubi mereu,dar faptul ca nu mai depindem de ei intr-o parte a vietii ne face sa ne desprindem intr-o anumita masura afectiv de ei.
Trimiteți un comentariu